Cum era exploatat aurul din Munții Apuseni în perioada interbelică

Întreaga lume a fost zguduită de Marea Criză Economică din perioada 1929-1933, iar România nu a făcut excepție. Peste tot se căutau noi resurse, iar aurul era un etalon și un refugiu în fața prăbușirii economice. Statele îl tezaurizau, iar cetățenii de rând găseau în aur o protecție a economiilor de o viață. Brusc, România și-a adus aminte că deține resurse considerabile de minereu de aur.

Revista „Realitatea Ilustrată” publica în numărul apărut în data de 12 februarie 1936 un interesant reportaj despre modul în care era exploatat atunci aurul din Munții Apuseni. „Goana” după aur era determinată de impactul profund pe care l-a avut Marea Criză Economică și asupra României.

• Singura relatare „de la fața locului” dezvăluia data exactă în care orașul Pompeii a fost distrus
• Arheologii chinezi au dezgropat o armură excepțională din 6.000 de solzi. Cui a aparținut?

Rezervele minerale de aur ale României au atras atenția nu numai statului, dar și unor întreprinzători străini.

„Prețul tot mai ridicat al acestui metal ‘princeps’ se datorește și unei alte pricini: faptului că nu numai particularii, dar chiar statele – încă cele mai bogate şi mai puternice – îl tezaurizează: îl ascund și nu-l dau decât sub formă de hârtie. Când Banca Angliei şi Banca Națională a Statelor-Unite refuză să-și mai convertească bancnotele în aur – adică băncile cele mai bogate ale lumii – ce-ar mai putea face băncile şi popoarele mai mici, mai sărace?…

Brusc, aurul munților României a dobândit o valoare atât de prețioasă încât englezii – care au în România bani în lei – s-au hotărât să participe la o exploatare mai intensă, mai rațională, mai științifică și deci mai rentabilă a minelor de aur din Ardeal.

O comisie engleză a cercetat de curând locurile aurifere. Sunt mine străvechi, din care au extras metalul, în stare mai mult sau mai puțin pură, toate popoarele venite pe la noi. Romanii, dacii, geţii, ostrogoții și ungurii au trecut prin băile de aur ale vechiului nostru pământ”, consemna „Realitatea Ilustrată”.

Puținul aur extras

Marea Criză Economică a obligat România să modernizeze explorarea aurului din Munții Apuseni, dar chiar și așa cantitățile extrase erau destul de mici.

„În ultimii ani s-au alcătuit vreo două societăți pentru modernizarea exploatării aurului. O vreme aceste societăți au lucrat singure, cu neîndestulătorul capital de care dispuneau și cu obligația de-a vinde metalul pe un preț fix, mai dinainte stabilit, Băncii Naționale.

Aurul se scotea în cantități mici, atât de mici că, deși aveam minereurile aurifere la noi în țară, am preferat să facem, în ceasurile de mare nevoie, împrumut de aur străin, gata topit și purificat, dar plătind uriașe comisioane și simțitoare dobânzi. Când împrumuturile din străinătate nu se mai puteau găsi atât de ușor, ne-am adus în sfârșit aminte de minele noastre.

Banca Națională a oferit o sumă globală pentru perfecționarea mijloacelor de exploatare şi intensificare, urcând prețul de cumpărare. Azi se scot câteva sute de kilograme aur fin pe an. Sunt și câteva mașini, câteva vagonete, câteva tuneluri”, scria reporterul revistei.

„Viața de miner este asemănătoare cu a ocnașului care ispășește o crimă”

Deși se mai modernizase puțin exploatarea aurului, condițiile în care se făcea erau înfiorătoare și puneau mereu în pericol viețile minerilor. Lipseau orice urme de protecție, iar galeriile din care se extrăgea aurul nu erau fortificate și se puteau prăbuși oricând.

„Englezii trebuie să fi văzut toate acestea. Dar trebuie să fi văzut și felul celălalt, tradițional, în care se exploatează minele noastre de aur… Ei, obișnuiți cu munca metodică, sigură, rentabilă și cruțând viața oamenilor au văzut cum se adună în zorii zilei la gura minelor cete de țărani cu mutre de vagabonzi, cu ochii arși de o febră neîntreruptă, acoperiți de zdrențe, purtând fiecare într-o mână o lampă în cealaltă un sac gol. E marea armată a mizeriei, menită, cu riscul unei vieți de prisos, să ne caute şi să ne ofere aurul.

Galeriile sunt în număr mic, iar galerii proptite și fortificate nu există de loc. Prăbușirile de terenuri sunt astfel totdeauna mortale. De-asemenea, transportul minereului cu vagonetele. Starea e atât de precară că pare mai curând o încercare, decât un sistem de exploatare. În genere, viața de miner este asemănătoare cu a ocnașului care ispășește o crimă”, menționa „Realitatea Ilustrată”.

„Englezii trebuie să fi fost uimiți de felul în care e cautat și ales”

Modul în care se transporta minerul de aur odată identificat era cumplit. Minerul era cărat într-un sac de către minerii care se târau efectiv prin tunelurile întortocheate ale minei.

„Viaţa minerului din gropile cu aur e dacă se poate şi mai cumplită. Din pricina că mii de ani exploatarea s-a făcut în chip barbar, amintind mai curând mentalitatea unor jefuitori și a unor fugari, nu există tunele rațional deschise, nici comunicații între tunele.

O bună parte din mineri sunt siliți să umble ore întregi de-a buşilea, după ce au intrat în văgăună, până să dea de prețiosul minereu pe care-l încarcă într-un sac nu prea mare, spre a-l putea purta pe umeri şi târî înapoi, alte câteva ore, tot de-a buşilea.

De patru cinci ori pe zi trebuie să facă minerii acest drum de infern – din care nu sunt siguri că se vor mai întoarce – spre a aduna atâta minereu, ca să dobândească pâinea pe o zi. Mai mult de cât aurul nostru, englezii trebuie să fi fost uimiți de felul în care e căutat și ales. Vor rămâne la noi?… Ne vor arăta cum se scoate ușor aurul prețios? Și cât ne vor cere în schimb?”, se întreba reporterul „Realității Ilustrate”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

O „fabrică de aur cosmică” a creat o cantitate de metale grele similară cu 1.000 de Pământuri

Drama miilor de copii abandonați pe stradă în Bucureștiul interbelic

Sfaturi interbelice pentru pregătirea unei garderobe de primăvară

Românii care luptau în Legiunea Străină în perioada interbelică. Ce îi motiva?